Cand eram foarte mic am avut multe jucarii. Cel putin asa imi spune tata. Eu nu mai imi amintesc si asta e nasol. Asta ma costa acum. Cand eram mic (mai mare decat foarte mic) nu am mai avut jucarii. Asta o stiu eu din amintiri.
Prima jucarie pe care mi-am cumparat-o singur prin clasa a 7-a a fost un RIC. Generatia mea stie despre ce e vorba. Stramosul iPod-ului. Ascultam meciuri la ora de franceza.
Acum sunt ceva mai mare si nu ma mai satur de jucarii. Compensez. Acum 4 sau cinci ani mi-am cumparat o jucarie care mi-a schimbat viata. Un Ixus. Dintr-o parcare la Unirii cu 11 milioane. Faceam poze si inainte cu un Oly compact, dar acum o luasem razna. Nu ma mai opream. Cei care ma cunosteau si-au zis ca este inca o chestie care ma misca pentru o perioada de timp si va fi lasata balta. Au avut dreptate? Nu stiu la ce orizont de timp s-au asteptat ei. A trecut un cincinal si nu numai ca nu m-am oprit, dar pasiunea a devenit patologica.
Am simtit in ultimul timp frustrarea de a nu mai putea declansa. Nu e vorba ca nu am avut timp, pentru ca nu am oricum niciodata. Nu am avut liniste si nu am avut starea de fiinta necesara.
Acum nu mai pot pune mana pe camera sa trag la nimereala cateva cadre. Daca nu am starea necesara, simt ca ar fi un sacrilegiu.
Ce e mai nasol este faptul ca atunci cand nu am timpul si starea de a face poze, ma apuc sa fac shopping de aparatura de parca as fi o femeie deprimata (aluzie misogina!).
Sper ca ultima mea achizitie, un PS pe care sa il car cu mine tot timpul, sa ma salveze din perioada asta de abstinenta. Ce va iesi de pe SD-ul noului meu P&S veti vedea si voi pe aici. Imi voi pastra galeria de la stefandinu.modem.ro pentru fotografiile reprezentative, iar aici voi turna tot. Sper sa ma tina starea asta. Trebuie sa defulez pentru ca s-a adunat o tensiune in mine care ma macina. Let's go!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
3 comments:
Sper sa te tina...pentru mine e ca un balsam, vin cand am nevoie la el...e singurul care ma asculta, de fapt care asculta toate aberatiile care le debitez...acum cand am citit ce ai scris, parca ai capatat forma, esti mai uman, desi nu-i corect spus.
Cand un om lasa pe altii sa cunoasca o bucatica din el, din trairile lui de-alungul anilor( precum faza cu jucariile ), se degaja caldura, se creeaza un liant cu ceilalti, iti da o stare de bine...asa ca, daca am fi fatza-n fatza ti-as strange mana...altfel nu pot decat sa-ti urez bine-ai venit in lumea celor ce au de spus mai multe.Sunt ogarita, ca nu ma lasa sa ma semnez decat cu numele de pe blog
intrebare intrebatoare :)
ce "scula" tzi-ai mai luat? fuji? :))
bafta
Cred ca trec si eu prin perioada asta, desi la mine a fost totul mai condensat/rapid. Si mai ieftin. Nu indraznesc sa imi spun in gand ca nu are sens sa incerc sa comunic ceva prin fotografie, ca hobby-ul asta nu e pentru mine. Tot sper sa mai scot din mine, sa pot face mai mult decat poze de familie, iola si peisaje. Caut o legatura intre mine si imagini, ceva mai profund decat frumusetea formelor si a culorilor.
Post a Comment