Mi se pare atat de simplu de inteles cum se formeaza o imagine din cod binar, sau cum ar arata "One Caress" a celor de la Depeche Mode in felul: 0001011101001001111010101110
Analogul nu il inteleg. Nu inteleg cum se transmit undele radio, caracterul dual al luminii si interactiunea ei cu pelicula, cum un ac banal legat la o cutie de rezonanta poate genera sunete controlate. (a se vedea Gadjo Dilo, nu neaparat pentru episodul asta si nici pentru Adi Minune)
Nu stiu daca analogul ma fascineaza pentru ca nu il inteleg sau pentru ca este mai....real. Mai tangibil. Mai uman. Mai putin cybernetic.
Si am mai vazut ca imi place sa ramana analog. Mai intai, am ramas prost uitandu-ma printr-un binoclu special la cadre expuse stereo. Asta in museul Tropicelor in Amsterdam. O experienta incredibila. Nu m-ar mira sa imi cumpar de nebun un aparat stereo. O senzatie incredibila. Mai apoi mi-am cumparat asta. O jucarie ieftina dar chiar misto. Nu se compara cu ce am vazut in muzeu, dar este altceva decat a privi imagine pe un monitor.
Astazi mi-am cumparat de pe Covaci un proiector de diapozitive rusesc, Etude.
Ciudate gesturi pentru cineva care a descoperit placerea de a clicai pe un Ixus digital. Si totusi.
Si ar mai fi ceva ce ma gadila. In cazul filmului. Este senzatia aceea a tangibilitatii si unicitatii imaginii. Ok, stiu ca poate fi duplicata, dar imaginea originala iti ramane undeva. Intr-un sertar, intr-un plic, intr-o cutie de pantofi. E acolo si ii poti simti prezenta in casa. Despre jpeg-uri nu am gandit niciodata asa. Nu m-am uitat niciodata spre calculator cum ma uit catre sertarul in care tin filmele expuse. Nu stiu de ce.
4 comments:
Frumos joc de cuvinte, mai ales cand m-am uitat in EXIF ;).
N-am apucat sa zic la vremea ei, dar felicitari pentru seria cu India !
Draga domnule anunt pe aceasta cale postarea primului meu comentariu pe blog-ul dumneavoastra. Tarziu intr-adevar insa genialitatea mea innascuta pune mari dificultati capacitatii de asezare intr-o forma intelgibila a ideilor mele (ce bineinteles rezulta dintr-un IQ ridicat).
Gata mi-am facut intrarea.
Motivul pentru care postez e mai simplu de fapt : empatia. Eu am fost si inca mai sunt partial o persoana subjugata digitalului. Momentul schimbarii : gestul lui Picolino. Punctul culminant : ultimul film (probabil ca intotdeauna voi face translatia la ultimul film).
Desi intr-un final principiul de imprimare a imaginii este acelasi, declansarea facuta pe film produce intr-adevar o intreaga gama de efecte. E absolut ciudat cum pot sa tin minte in detaliu momentele anterioare si ulterioare a (aprope) tuturor declansarilor pe film pe cand in zona digitalului totul devine extrem de vag.
Si apoi aspteptarea pana le iei de la developat, si primele priviri pe negativ si...bucuria sau dezamgirea mult amplificate si intens traite.
Superba imagine si excelenta prelucrarea retro.
isn`t that Che? :)
Post a Comment