Autoportret

Cat de etica este fotografia de strada? Cu ce drept ma folosesc eu de imaginea unor oameni sau de imaginea bunurilor acestora pentru a-mi produce placeri personale? Placeri produse fie din satisfactia de a fotografia (unul dintre narcoticele mele preferate), fie de ce nu, cumparate cu banii obtinuti in urma folosirii comerciale a unei fotografii.
Trebuie sa obtin acordul pentru fiecare imagine in care poate fi recunoscut un om? Si cum fac asta? Daca stau sa ii intreb pe fiecare in parte, pot sa raman de la bun inceput acasa. Am un studio unde nu ma ploua, ma joc de-a Dumnezeu cu lumina, si imi aleg subiectii pe spranceana. Problema e ca nu vreau asta.
Eu vreau sa merg pe strada si sa fac orice fotografie am eu chef. Si apoi vreau sa fac cu imaginile produse de camera mea, ce am eu chef. E adevarat insa, ca niciodata nu am plecat cu camera dupa mine cautand sa jignesc pe cineva sau sa pun pe cineva intr-o postura defaimatoare sau umilitoare. Si cred ca asta e cel mai important, raportat le tema eticii in fotografie.
De fiecare data cand in fata mea se intampla o istorie potential umilitoare pentru subiectul implicat, imi retrageam camera instinctiv. Poate e vorba de o etica personala si de o optiune in privinta subiectelor. Nu imi plac fotografiile triste sau negative. Intrucat discutia e lunga, promit sa dezvolt motivele cu alta ocazie pe blog.
Acum vreau sa vorbesc numai despre ce e etic sau nu in fotografia de strada. Cu precizarea facuta mai sus, consider ca nu se pune problema unei etici in folosirea imaginii cuiva. Mi-a placut o zicere: "nu fac decat sa prind niste fotoni care s-ar fi risipit oricum".
Tema m-a preocupat mai ales dupa intoarcerea din Maroc. Acolo, pentru prima oara, m-am simtit ca un hot cu aparatul in mana. A trebuit sa depasesc un moment conflictual. Cei mai multi dintre oameni nu agreeaza sa fie fotografiati si poti citi asta in reactiile lor. Pe de alta parte, iubesc oamenii si ii vreau in imaginile mele. Am stat sa ma gandesc: din respect pentru ei ma apuc sa fotografiez monumente, palmieri si nisipul din desert sau din respect pentru fotografie, fotografiez cum simt eu.
Si asa am ajuns imbracat in Adjilaba, cum ma vedeti. Am fotografiat inainte cum stiam eu si am incercat sa le diminuez angoasa imbracandu-ma ca ei. Ascunzandu-ma printre ei si folosind o camera discreta. Ajuns, acasa, dupa developarea filmelor, am vazut ca le protejasem partial si dorinta lor de a nu fi fotografiati. Asta pentru ca in cele mai multe imagini cu oameni, nu poti recunoaste pe nimeni. Si mi-a placut asta.
Noroc ca exista si locuri unde oamenii sunt mult mai relaxati, cum este Istanbul. Acolo, de multe ori, surprins de cineva "furand" o imagine in care apareau si ei, eram rasplatit cu un "tesekur"! Si de fiecare data imi parea rau ca nu am invatat cum se spune "cu placere" si recurgeam la limbajul universal non-verbal. (preferatul meu)